Aşa cum ar trebui să fie pentru fiecare creştin, această întrebare mi-a venit şi mie în minte. Era ceva ce nu putea fi ignorat, ci trebuia să fie rezolvat. Pe măsură ce am studiat istoria războiului şi a operaţiunilor militare, am fost lovit de ororile războiului.

Cred că orice om care se gândeşte la asta trebuie să îşi dea seama de teribila natură a acţiunilor distructive ale armatelor. Nu e nevoie să descriem aceste lucruri – le cunoaştem cu toţi. Când ne gândim la condiţiile prevalente din lumea de azi, nu putem să le ignorăm cu indiferenţă. A trebuit să găsesc eu însumi răspuns la această întrebare.

Creştin fiind, ştiam că Domnul ne-a spus în Biblie că ar trebui să ne iubim duşmanii şi să ne rugăm pentru ei, că ar trebui să răspundem răului cu bine, că împăciuitorii sunt binecuvântaţi, că răzbunarea este a Lui, că cei ce ridică sabia vor pieri de sabie, că atât cât ţine de noi să trăim în pace cu aproapele nostru.

Găsim de asemenea că fiind creştini care slujesc drept epistole vii ale Domnului, armele noastre în războiul sufletului nu sunt fireşti, ci spirituale. De fapt singura armă a creştinului în războiul lui împotriva duşmanilor sufletului este sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru noi ca persoane nu există înăuntrul nostru loc pentru ură. Nu mă pot vedea pe mine însumi ucigând cu voia pe cineva. Nici măcar nu vânez, pentru că nu îmi place să văd animalele suferind.

Pe de altă parte, ştiu că am fost şi sunt creştin de mai mulţi ani. Îmi dau seama că nu am o neprihănire a mea, că sub judecata unui Dumnezeu sfânt şi drept nu am nici o nădejde pentru veşnicie. Mi-am încredinţat viaţa mea Domnului Iisus Hristos, care şi-a dat viaţa la cruce, ca o jertfă a sufletului Lui pentru păcat, pentru păcatul meu. Pe cruce, Dumnezeu a pus asupra lui fărădelegile noastre ale tuturor, făcându-L pe El, care nu cunoştea păcatul, să fie făcut păcat pentru noi, ca noi să putem fii neprihănirea lui Dumnezeu în El.

El a venit în această lume ca să moară pentru noi; toate celelalte motive sunt secundare. Când mi-am pus încrederea în El, Dumnezeu mi-a iertat păcatele mele, m-a declarat neprihănit în mod legal în persoana Celui care m-a înlocuit – Hristos; mi-a dat viaţa veşnică şi m-a făcut copil al lui Dumnezeu şi membru al Trupului lui Hristos prin naşterea din nou şi prin botezul cu Duhul Sfânt. Sunt multe alte lucruri pe care Dumnezeu în dragostea Sa nemărginită şi în harul Său le-a făcut pentru mine în şi prin Domnul Iisus Hristos. Le ştiu pentru că Duhul Lui aduce mărturie împreună cu duhul meu în această siguranţă. Dacă cunosc ceva cu adevărat, îl cunosc pe Acela în care am crezut şi sunt convins că El este în stare să păstreze ceea ce i-am încredinţat.

Când am început să mă gândesc la ideea de a fii soldat şi creştin în acelaşi timp, mi-am adus imediat aminte de acei oameni din trecut care au fost soldaţi dar în acelaşi timp au fost oameni ai lui Dumnezeu: Avraam care s-a luptat cu cei patru împăraţi, Iosua care L-a slujit pe Domnul, David, care l-a omorât pe Goliat şi care şi-a condus armatele în luptă, primind apoi de la Dumnezeu unele din cele mai mari făgăduinţe făcute vreodată vreunui om; apoi cei din capitolul 11 din Evrei sunt descrişi ca fiind cei care au supus împărăţii prin credinţă, au luptat cu vitejie şi au pus pe fugă armatele străinilor. În istoria noastră naţională cu toţii ştiu că George Washington şi Robert E. Lee au fost simpli creştini, dar cu toate acestea au fost printre marii soldaţi ai istoriei.

Un alt lucru pe care l-am realizat a fost că David, aşa soldat cum era, nu l-ar fi ucis pe cel mai mare duşman, pe Saul, când l-a avut în mână, dezavantajat şi neajutorat. Lee este citat ca spunând că nu a lăsat să treacă nici măcar o zi fără a se ruga pentru soldaţii unionişti.

În Noul Testament găsim patru soldaţi, sutaşi sau căpetenii în armata romană. Domnul Iisus a spus despre unul dintre aceştia că avea credinţă mai mare decât a găsit Hristos în Israel. Altul, la cruce, a crezut că Iisus este Fiul lui Dumnezeu. Celui de a-l treilea, Dumnezeu i l-a trimis pe Petru pentru a duce astfel Evanghelia la Neamuri. Când acest om a auzit Evanghelia, el a crezut şi Duhul Sfânt i-a fost dat imediat. Nu există nicio indicaţie ca vreunul dintre aceştia să fi încetat slujirea în armată. Nici nu există vreo poruncă în Noul Testament pentru ca creştinii să nu fie soldaţi.

Pe de altă parte, există o poruncă dată de Domnul prin Pavel, că trebuie să rămânem credincioşi chemării pe care am primit-o. (I Corinteni 7:20).

Am cercetat şi mai departe. Am aflat că lui Iosua Domnul i-a dat instrucţiuni pentru capturarea Ierihonului, că le-a promis copiilor lui Israel victorie împotriva duşmanilor lor dacă Îl vor sluji pe El, şi înfrângere dacă nu îl slujesc pe El. Aceste lucruri pot fi citite în Biblie dacă cineva doreşte. În Evrei este scris că prin credinţă au căzut zidurile Ierihonului. Ca soldat ştiu că nu ar fi căzut vreodată aşa cum au făcut-o, decât prin credinţă.

Faptul că au fost cazuri în care războiul a fost poruncit de Dumnezeu pentru israeliţi şi de aceea a fost justificat este ceva fără dubiu. Având în vedere aceste porunci ale lui Dumnezeu, a spune că războiul este ceva păcătos fără excepţie este a spune că Dumnezeu a poruncit Israelului să păcătuiască, şi de aceea este un atac asupra caracterului lui Dumnezeu. (Iacov 1:13). Pe de altă parte, care sunt condiţiile în care un astfel de război ar fi legitim?

Crima şi moartea în scop juridic

Caracteristica fundamentală a războiului este luarea vieţii omeneşti. Ştim că cele Zece Porunci spun (în versiunea King James) „să nu omori”. Dar cuvântul ebraic ratsach se traduce mai corect ucidere. Astfel porunca este „să nu ucizi”, aşa cum sună în versiunea NASB (şi în versiunea Cornilescu, n.t.). Acelaşi Domn a spus în capitolul următor din Exod că moartea trebuie să fie pedeapsa pentru anumite crime.

Uciderea este peste tot în Scriptură recunoscută ca fiind un păcat şi este condamnată. Dar şi moartea în scop juridic cu scopul de a aduce dreptate sau neprihănire este la fel de bine stabilită. Acest lucru se vede iniţial în sentinţa de moarte pentru Adam şi Eva şi pentru întreaga rasă umană; în porunca dată lui Noe, ca cei care varsă sânge de om să fie omorâţi de mâna omului; în potop, când Dumnezeu a luat viaţa unei întregi rase, cu excepţia lui Noe şi a familiei lui; în judecata peste Sodoma şi Gomora şi în multe alte locuri.

Vedem acelaşi lucru şi în civilizaţiile de azi. Pedeapsa cu moartea este o parte necesară a sistemului penal, deşi mulţi neagă asta. Puţini pun la îndoială dreptul poliţiei de a folosi armele pentru a aplica legea, când o astfel de măsură este necesară. Faptul că unii poliţişti ar putea folosi forţa în exces sau sunt necinstiţi ori controlaţi de politicieni şi avocaţi necinstiţi, nu înseamnă că poliţia ar trebui să rămână fără arme. Poliţia a trebuit înarmată şi antrenată pentru folosirea armelor deoarece criminalii folosesc astfel de arme fără reţinere.

Menţinerea şi operarea puterii poliţiei este recunoscută atât în Noul Testament cât şi în Vechiul Testament. Mi se pare evident ca într-o comunitate unde există libertatea individuală de voinţă, ordinea şi securitatea să poată fi menţinute doar prin forţă, până la urmă. Convingerea merge până la un punct. Dacă un criminal insistă să meargă pe aceeaşi cale a încălcării legii, forţa este singura metodă cunoscută pentru a proteja pe cetăţenii care respectă legea.

Forţa militară a unei naţiuni este doar o extensie a sistemului poliţienesc. Scopul ei legitim este de a asigura pacea şi securitatea naţiunii împotriva agresorilor externi şi împotriva insurecţiilor interne. Aşa cum poliţiştii trebuie să fie special înarmaţi şi antrenaţi, la fel este şi pentru soldaţi. Armata şi Marina nu pot fi improvizate peste noapte.

Că forţele militare sunt sau nu folosite exclusiv pentru protecţia unei naţiuni este o chestiune de politică a guvernului. Faptul că poliţia poate fi condusă de un politician corupt sau care caută doar interesul personal, nu micşorează nevoia de a avea poliţie. Armata şi Marina sunt, de asemenea, slujitoare ale naţiunii şi sunt folosite pentru scopurile politicii de apărare naţională.

În legătură cu scopurile pur defensive poate fi aplicată şi acţiunea ofensivă. Cetăţenii noştri, misionari sau oameni de afaceri poate că se află cu scopuri legitime în părţi îndepărtate ale lumii. În mod normal legile naţiunii unde se află, ar trebui să îi protejeze adecvat. Totuşi, uneori este necesar ca să fie protejaţi prin forţă.

Războiul trebuie purtat acolo unde trebuie adusă protecţia. Nu numai atât, dar odată intrat în război, acesta deseori poate fi terminat doar prin înfrângerea clară a duşmanului. Situaţia strategică poate fi de aşa natură ca să facă necesară acţiunea ofensivă. Acţiunea defensivă, de una singură, rareori aduce la atingerea finalului dorit.

Anumite pasaje din Noul Testament sunt citate de pacifişti în sprijinul poziţiei lor. Noi trebuie să ne iubim duşmanii (Matei 5:44). Aceasta este o poruncă clară căreia trebuie să ne supunem. Dar, ce vom face, când trebuie să alegem între două iubiri? De exemplu ar trebui cineva să îşi apere mama care este atacată de un criminal, sau ar trebui să permită acestuia să îşi ducă la cap atacul său nelegiuit? Şi este permisivitatea faţă de un act criminal cu adevărat o faptă de dragoste faţă de criminal? Este evident că permisivitatea exagerată pentru copii este foarte probabil să îi încurajeze la criminalitate infantilă şi la mai rău, mai târziu.

„Ferice de cei împăciuitori”... (Matei 5:9). Şi aceasta este adevărat, dar când eforturile noastre de a fi în pace eşuează, trebuie atunci să ne supunem agresorului? Apostolul Pavel ne spune că ar trebui să fim în pace cu ceilalţi în ceea ce ţine de noi (Romani 12:18). Evident că agresorul însuşi îndepărtează posibilitatea păcii, dacă nu ne predăm noi.

Dacă eşti lovit pe un obraz, trebuie să îl întorci şi pe celălalt (Matei 5:39), dând astfel agresorului oportunitatea de a înceta, de a evita lupta. Dar dacă acesta nu încetează ci îşi reînnoieşte atacurile, nu se mai spune nimic despre a întoarce iar obrazul.

De fapt, experienţa arată că a încerca să îmbunezi un agresor, fie că e un golan din curtea şcolii, fie că e Adolf Hitler, nu face decât să îl încurajeze la agresiuni mai mari, mai departe.
Domnul i-a zis lui Petru că cei ce scot sabia, de sabie vor pieri (Matei 26:52). Acest lucru este istoric vorbind adevărat pentru naţiuni, dar cei mai mulţi militari, de la soldat la general, mor din cauze naturale. Printre naţiuni, în absenţa unei guvernări mondiale eficiente, se trăieşte după principiul „care pe care”; la fel şi în bandele criminale. Cetăţenii obişnuiţi trebuie sau ar trebui să fie protejaţi de guvern.

Hristos nu I-a permis lui Petru să Îl apere cu forţa pentru că El venise în lume pentru a muri pentru păcatele oamenilor, pentru ca aceştia să poată fi iertaţi şi împăcaţi cu Dumnezeu. Va fi altfel când se va întoarce în putere şi în slavă. (Matei 24:30, II Tes. 1:7-9; Apoc. 1:7, 19:11-21).

În timpul slujirii pământeşti a Domnului nostru, El le-a purtat de grijă şi i-a protejat pe ucenici, dar când se pregătea pentru plecarea Sa, El le-a spus ca dacă nu au sabie, să îşi vândă hainele şi să cumpere una (Luca 22:35-38).

De ce era potrivit acest lucru? Romani 1:18-32 ne spune că pentru a-şi arăta mânia Sa împotriva răzvrătirii oamenilor faţă de El, Dumnezeu i-a dat pradă tuturor acelor rele morale personale care provoacă necazuri în societate, printre care se află şi războiul. În vremea Vechiului Testament, naţiunea Israelului trăia într-o lume de acest fel, şi azi este la fel pentru creştini.

De aceea, eu cred că profesiunea militară este una legitimă. Nu simt niciun fel de apăsare a conştiinţei mele în această privinţă, deşi conştiinţa mea mă deranjează adesea prea mult în alte privinţe unde aflu că am greşit.

Pe de altă parte, simt că dacă Domnul ar fi vrut ca eu să părăsesc armata, El mi-ar fi spus asta, şi eu creştin fiind, mă încred că aş fi fost pregătit să plec pe loc. Ar putea fi de asemenea necesar uneori ca un soldat să renunţe la armată chiar dacă asta aduce persecuţie, dacă devine clar că a rămâne în armată ar fi contrar la ceea ce el crede că este drept. Aceasta a fost situaţia pe care au avut-o în faţă Lee şi alţi ofiţeri la începutul războiului civil din Statele Unite.

Răspunzând obiecţiilor celor care cred că războiul de apărare este greşit

Sunt mai multe puncte care mă interesează, lucruri pe care le-am citit sau auzit spuse de cei care se opun apărării naţionale.

Mai întâi sunt aceia care spun că războaiele nu rezolvă nimic, niciodată. Dacă prin asta înţeleg că războiul nu pune capăt războaielor şi nu produce o civilizaţie statică permanentă, sunt de acord cu ei. Rasa umană este constant în schimbare, generaţii mor, altele se nasc. Civilizaţia este fluidă. Dar cred că războiul a rezolvat anumite lucruri, multe dintre ele de mare importanţă. Prin război, Lot a fost salvat de babilonieni. Războiul a dat ţara Canaanului evreilor, şi tot războiul le-a luat-o.

Războiul a creat imperiul roman, în care a existat un secol sau mai mult de pace aproape totală, aşa cum nu a mai fost în tărâmurile civilizate. Războiul i-a împiedicat pe sarazini să capete dominarea totală asupra Europei. Războiul a câştigat independenţa Americii şi a pus capăt sclaviei.

Războiul i-a pus capăt şi lui Napoleon.

Nu spun că aceste rezultate nu ar fi putut fi obţinute pe o cale mult mai bună. Nu ştiu de vreun război care să nu fi putut fi rezolvat pe calea păcii, dacă oamenii ar fi fost înclinaţi spre pace.

Deşertăciunea gloriei şi slavei războiului

Un alt lucru pe care îl aud des este ambiţia soldaţilor pentru slavă şi gloria războiului şi pentru promovările care vin cu acesta. Poate că există anumită pompă şi anumite circumstanţe în parade militare şi alte activităţi care se fac în instruirea trupelor. Dar nu ştiu de niciun fel de pompă sau glorie în război. Este în cea mai mare măsură noroi, ploaie, arşiţă, ger, foame şi sete, fără să mai vorbim de pericolul constant şi de moarte. Nu ştiu vreun soldat care să vrea război.

Legat de promovări, şi astea sunt atât de puţine. Câţiva oameni capătă reputaţie, cei mai mulţi însă doar muncesc din greu. Puţini oameni în afară de soldaţi pot aprecia responsabilitatea morală pe care o acceptă un comandant. Sau deciziile sale care pot duce la pierderea de mii de vieţi omeneşti. Este decizia lui corectă? Este necesară? Stresul mental al comandanţilor este dincolo de puterea de înţelegere a celor mai mulţi oameni. La sfârşitul unui război, gradele temporare se pierd adesea. Mulţi generali revin la un grad mai mic. Cu excepţia câtorva cazuri izolate, nu obţin nimic din asta.

Un alt punct este acela că forţele armate aduc războiul. Acest lucru nu este adevărat în ţara noastră. În Statele Unite, forţele armate sunt slujitoare ale naţiunii. Naţiunea este cea care intră în război. Noi îl ducem şi îl încheiem. Forţele Armate nu încep un război mai mult decât o face un poliţist. Poliţistul începe să acţioneze când regulile normale de conduită încetează să mai funcţioneze.

Se vorbeşte mult despre faptul că pregătirea începe războiul. Iarăşi este unul din acele adevăruri parţiale. Adevărul este că lipsa de pregătire invită la jaf şi agresiune. Pregătirea poate evita un război. Este practic un lucru sigur că dacă Statele Unite ar fi fost rezonabil pregătite în 1916-1917, Germania nu ar fi îndrăznit să ne atragă în război. Au subestimat amarnic capacitatea noastră.

Desigur, există întotdeauna faptul că pregătirea armatelor conduce la suspiciune internaţională şi în final, la război. Aceasta este pentru că naţiunile nu se încred unele în altele, şi desigur nu prea au motive să facă asta. Ca urmare, povara armamentului este aproape prea grea de purtat.

Când se gândeşte cineva la acele lucruri bune care s-ar putea face cu toţi acei bani care se duc pe armament, asta te face să îţi pierzi speranţa că ar putea ieşi ceva bun din civilizaţie.
Unul din cele mai triste efecte ale războiului este suferinţa femeilor, copiilor şi a altor necombatanţi. Acesta a fost unul dintre argumentele ridicate împotriva folosirii bombardamentelor pentru a câştiga războiul din Vietnam. Evident, orice efort posibil ar trebui depus pentru a evita rănirea civililor. Cu toate acestea, mulţi dintre ei sunt angajaţi în sprijinirea activă a războiului în multe feluri. Aceste persoane sunt o ţintă legitimă. Oriunde există o forţă militară aproape, întotdeauna sunt civili care nu pot sau nu vor să părăsească zona de conflict în ciuda eforturilor de a-i avertiza.

Oriunde există activitate de sprijinire a războiului, trebuie să existe forţă de muncă, şi astfel de persoane au în mod normal familiile aproape. În mijlocul lor sunt magazine şi alte centre de activitate ale comunităţii. Este fizic imposibil să izolezi forţele şi instalaţiile militare de populaţia civilă.

Aceasta a fost situaţia de-a lungul istoriei. De obicei, ceea ce s-a putut face în cel mai bun caz pentru a-i salva pe civili a fost să fie scoşi din zona care urma să fie lovită. Mai mult chiar, niciun conducător nu poate începe un război fără supunerea populaţiei sale. Este acel conducător, chiar acea naţiune, care îşi expune propria populaţie civilă la pericolele şi suferinţele războiului.

Este evident că a neglija o ţintă militară pentru a evita daune faţă de civili ar permite inamicului să câştige securitate militară mult mai mare, prin plasarea de ţinte legitime în mijlocul comunităţii civile. Pe cât de ilogic şi de păcătos poate fi războiul, acesta este o realitate istorică şi prezentă, deoarece este cauzat de natura neregenerată a omului. Dumnezeu a dat pe oameni pradă unor astfel de lucruri (Romani 1:18-32). Războiul trebuie înţeles şi purtat într-o manieră realistă, dacă din nefericire, eforturile guvernului de a menţine pacea, dau greş.
Din cauza nemulţumirii răspândite datorate războiului din Vietnam, multe persoane insistă că cetăţenii au obligaţia morală de a se opune public şi chiar prin rezistenţă violentă sau non-violentă unui anumit război. Desigur, omul trebuie să urmeze ceea ce îi dictează conştiinţa, orice l-ar costa asta. Dar înainte de a folosi astfel de metode, sunt alte lucruri pe care ar trebui să le ia în consideraţie.

Pentru a evita haosul, societatea trebuie să fie organizată, mai exact guvernată. Guvernul trebuie să ia deciziile de guvernare. Pentru a culege beneficiile unei societăţi organizate, individul trebuie să renunţe la anumite libertăţi înaintea guvernului, adică trebuie să se supună legii.

Aşa sunt îndemnaţi creştinii. (Mat. 22:22; Rom. 13:1-7; I Pet. 2:13-16). Recunoscând autoritatea guvernului, creştinul trebuie să se roage pentru cei ce îl conduc (I Tim. 2:1,2).
A nu avea lege sau a căuta să îndrepţi răul prin forţă, conduce în final la anarhie şi dictatură. Sub constituţia noastră (a SUA), preşedintele este cel care conduce politica externă. El are surse de informare şi consiliere care nu sunt disponibile omului obişnuit şi adesea nici măcar celor din poziţii înalte. El singur poate şi trebuie să ia deciziile de bază. Acesta este şi trebuie să fie sistemul chiar dacă, la fel ca un fundaş din fotbalul american, el poate decide greşit. Cetăţenii care la vreme de război încearcă să submineze efortul de război ar trebui să înţeleagă că făcând asta ei inevitabil încurajează duşmanul să spere şi să lupte mai mult pentru victorie, astfel prelungind războiul, aducând mai mari pierderi propriilor noastre forţe, şi poate chiar să permită duşmanului să câştige o victorie decisivă.

Sunt cazuri în care supunerea faţă de Dumnezeu cere nesupunere faţă de autoritatea omenească (F.A. 4:19, 20; 5:29). Pentru un creştin a se supune unei porunci contrare poruncii lui Dumnezeu, cum ar fi a te lepăda de Hristos, a fura, a da mărturie falsă, etc., este cu siguranţă ceva greşit şi nu poate fi scuzat.

Eichman, ucigaşul de evrei din al doilea război mondial, a pretins că el nu era de vină pentru că executa ordinele şefului statului, Hitler. Niciun creştin nu ar trebui să se lase înşelat de o asemenea apărare fără de valoare. Acest scriitor nu îşi poate aminti de nicio ocazie în care să fi primit un ordin pe care conştiinţa să îl oprească să îl execute. Au fost destule a căror înţelepciune putea fi pusă la îndoială, împotriva cărora a argumentat, dar decizia nu era a lui.

Pot oamenii să scape de războaie?

Ce se poate face pentru a opri războiul ? Au fost multe sugestii. Războiul este o crimă, aşa cum uciderea şi jaful la drumul mare sunt crime. Deşi uciderea este făcută de un gangster împotriva unei alte persoane, este totuşi crimă. Educaţia şi raţiunea nu pot opri crimele. În schimb, educaţia şi raţiunea aplicate la executarea unei crime îi dau acesteia tărie şi succes mai mari. Predicarea Evangheliei nu a oprit crimele în comunitate sau războaiele între naţiuni. Naţiunile civilizate ale lumii sunt acelea care dau naştere războaielor din prezent.

Ideea este că voinţa de a te supune proceselor civilizate trebuie să existe. Nimeni nu poate face o naţiune să plece la război pentru a câştiga ceva. Acele naţiuni care sunt lipsite nu trebuie să caute să ia pământul altor popoare.

Epistola lui Iacov exprimă foarte clar acest lucru (Iacov 4:1,2). Putem convoca toate conferinţele pe care le vrem, putem face şi concesii, dar crede cineva că naţiunile agresoare vor fi satisfăcute cu adevărat? Omul a căutat pacea de la începuturile istoriei, dar în poftele sale a glorificat războiul ca mijloc de jaf şi distrugere.

Sunt convins că înainte ca oamenii să scape de războaie, ei trebuie să aibă o schimbare a inimii. Cuvintele nu înseamnă nimic, schimbarea trebuie să fie reală. Unii zic că războiul este inevitabil. Teoretic acest lucru nu este adevărat deoarece cu toţii ne dăm seama că dacă naţiunile ar gândi şi s-ar supune Regulii de Aur, atunci nu ar mai fi războaie. Dar practic, se pare că nu suntem mai aproape de soluţie acum faţă de unde au fost vreodată popoarele. Oamenii nu vor să fie rezonabili. Cuvântul dacă este cel mai dificil.

Adevărata cauză a războiului

Din punct de vedere biblic, răspunsul este simplu. Lumea este moartă în păcatul ei. Pofta, jaful şi războiul sunt trăsăturile naturale ale rasei umane, moartă şi pierdută în păcat (Romani 1:18-32).

Mulţi creştini buni caută să elimine războiul prin a curăţa partea de afară a paharului, căutând să vindece cauzele aparente ale războiului. Adevărata cauză a războiului este inima păcătoasă a omului. Domnul spune că dacă un om nu se naşte din nou, cu nici un chip nu poate vedea Împărăţia Cerurilor. A fi născut din nou este o minune. Vine doar atunci când cineva crede în Domnul Iisus Hristos ca Mântuitor personal şi ca Fiu al lui Dumnezeu. Oamenii cred când aud Evanghelia. Dar, niciodată nu a reuşit predicarea Evangheliei să convertească mai mult decât o parte din ascultători la un moment dat.

Chiar şi la Cinzecime în marele oraş Ierusalim numai trei mii de oameni au crezut, la cea mai minunată demonstraţie a puterii Evangheliei din istoria bisericii. Creşterea rapidă a creştinismului în Imperiul roman a dus mai întâi la persecuţia creştinilor, apoi în final la decăderea vieţii spirituale creştine în perioada întunecată a secolelor medievale. Reforma protestantă nu a produs nimic mai mult decât o trezire parţială. Azi vedem o apostazie de la Cuvântul lui Dumnezeu simplu şi curat şi de la credinţa în Iisus, Singurul Fiu al lui Dumnezeu şi Singurul Mântuitor.

Noi nu am fost chemaţi să predicăm Evanghelia pentru a salva lumea de război şi crime. Noi putem predica Evanghelia cât vrem noi, dar numai câţiva vor crede. Hristos a zis că largă este calea ce duce la nimicire şi mulţi sunt cei ce apucă pe ea, şi îngustă este calea ce duce la viaţă şi puţini sunt cei ce o găsesc. Predicarea Evangheliei este pentru cei mântuiţi o mireasmă de viaţă, iar pentru cei nemântuiţi, un miros al morţii. Scriptura spune că acum Dumnezeu îşi alege un popor pentru Numele Său. Nu pot găsi vreun loc în Scriptură în care să sugereze că predicarea Evangheliei va reuşi să convertească întreaga lume.

Pe de altă parte, scrie că Evanghelia trebuie predicată în toată lumea, ca o mărturie. Cred că starea actuală a civilizaţiei este o amplă mărturie în faţa acestei stări pe deplin pierdută şi incurabilă a civilizaţiei. Niciodată nu a mai fost lumea într-o stare mai instabilă. Dacă lecţiile trecutului sunt ignorate, un război de proporţii teribile va veni înaintea mult doritei şi mulţumitei-de-sine civilizaţie.

Această imagine descrisă de mine pare pesimistă. Mulţi m-ar privi ca duşman al păcii pentru că nu sunt de acord cu metodele lor de a o obţine. Cu toate acestea, este o cale de a ajunge la pace.

Biblia descrie clar o stare a pământului când deşertul va înflori ca un trandafir, când leul şi alte animale nu vor mai ucide, când leul va mânca iarbă, când şerpii veninoşi nu vor mai ucide, când nu va mai fi război şi când oamenii nu vor mai învăţa ce este războiul. Ne spune de un timp în care nu se va mai face rău pe pământ pentru că acesta va fi plin de cunoştinţa Domnului. Scrie că un Împărat va domni cu neprihănire şi că va judeca în mod egal pe cei blânzi de pe pământ şi va avea grijă de cei săraci, că legea va purcede de la Ierusalim.

Mulţi învăţători au căutat să evite înţelesul clar şi evident al acestor pasaje, dar dacă eu aş obişnui să emit ordine aşa, aş fi încetat de mult să mai am de a face cu armata.

Cred că ar trebui să fie foarte evident că omul este total incapabil să se mântuie pe sine. Civilizaţia sa este doar o expresie a lui. El nu o poate salva. Dar Dumnezeu a promis că Domnul Iisus Hristos însuşi va reveni, că El va stabili Împărăţia Sa pe pământ prin propria Sa putere, neajutat de omul neînsemnat.

Noi ar trebui să predicăm Evanghelia mântuirii personale, individuale, astfel încât ca cei ce cred să intre în Împărăţia Sa şi să veghem constant pentru venirea Sa.
General Locotenent William K. Harrison, Jr., USA (r.)

Autorul mesajului este general locotenent William K. Harrison, Jr., în rezervă din 1956, după 44 de ani în armată. El a fost locţiitorul comandantului Diviziei 30 Infanterie, considerată de Generalul S.L.A. Marshall drept cea mai bună divizie din Teatrul European de Operaţii din timpul celui de-al doilea război mondial. A fost negociator şef al ONU la Panmunjon, Coreea, după care a servit drept comandant al forţelor din Caraibe. Generalul Harrison a slujit ca preşedinte al Officers’ Christian Felowship din 1954 până în 1972 şi ca preşedinte emerit din 1972 până la moartea sa în 1987.

Sursa: Vox Vocis